BMW 767i : Goldfish

     Cu totii avem vise mari. Unii ne dorim sa ajungem piloti, altii sa ajungem ingineri de top, sau sa detinem o colectie impresionanta de masini in garaj. Haideti sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne gadim la ce am visa daca am lucra ca ingineri la unul din cei mai mari constructori de automobile din lume. (...) Din pacate, nu suntem in aceasta postura, deci visele noastre nu se vor indeplini niciodata. Din fericire, cei care au ocazia de a se face remarcati in cadrul unei firme auto au vise cel putin la fel de mari ca ale noastre. Asa se face ca, undeva prin anul 1987, trei ingineri de varf de la BMW au avut un vis : acela de a face din Seria 7 de atunci (E32) o limuzina care sa-si domine rivalul de la Mercedes-Benz.
     Folosindu-se de resursele constructorului bavarez, Dr. Karlheinz Lange, Adolf Fischer si Hanns-Peter Weisbarth au demarat constructia unui 'Septar' mai special. Pentru propriul 007, cei trei au hotarat ca un punct de plecare stabil ar fi motorul V12 de pe 750i si 750iL (M70). Fischer a fost insarcinat cu explorarea tuturor posibilitatilor de imbunatatire a propulsorului. In mai putin de 6 luni, in Ajunul Craciunului cei trei ingineri aveau pe dinamometru un motor V16 complet functional (si gata de productie), capabil de 408 CP la 5200 Rpm si 637 Nm la 3900 Rpm. Insa aceasta cura de ingrasare a M70-ului a ridicat cateva probleme pentru cei trei. In primul rand, adaugarea celor patru cilindri a crescut substantial volumul ocupat de motor. Pentru a rezolva aceasta problema, inginerii au mutat intreg sistemul de racire in portbagajul masinii (un pas care a spulberat complet sansele prototipului de a ajunge in productie). Pentru a se asigura de eficienta sistemului de racire, au fost montate doua prize de aer deasupra rotilor spate, iar intre stopuri a fost montata o grila care sa permita libera circulatie a aerului cald.
     Si fiindca un motor puternic este ineficient fara o transmisie buna, cei trei ingineri, presati de timp si limitati de resurse, au hotarat ca varianta ideala pentru acest bolid este cutia de viteze manuala de pe Seria 8. Performantele oferite de aceasta combinatie sunt de invidiat chiar si pentru unele limuzine din ziua de azi : 0-100 km/h in 6 secunde si o viteza maxima de 290 km/h.

     Motivele pentru care 'Goldfish' n-a vazut niciodata lumina zilei sunt destul de clare : consumul de combustibil al unui motor de 6651 cmc, chiar si in anul 1987, era urias; de asemenea, unei limuzine de clasa mare i-ar prinde bine un portbagaj liber, nu plin de radiatoare si conducte; ma gandesc si la faptul ca intr-o zi rece, prin grila spate a masinii ar fi iesit mai mult abur decat scoteau locomotivele Big Boy.
     Din pacate, acest concept a fost uitat undeva intr-un garaj al constructorului bavarez. Dar, in urma acestui exercitiu de imaginatie, ramanem cu promisiunea ca desi modelele hibrid castiga tot mai mult teren, undeva, in birouri bine luminate, minti sclipitoare ale lumii auto inca mai viseaza. Si cand acestea viseaza, singurii castigatori suntem noi, pasionatii auto.

P.S. Daca vreti mai multe informatii despre acest prototip, gasiti un document .pdf la aceasta adresa.



[Sursa : BMWBlog]